Blog

Despre ființă și complexitatea ei

Despre ființă și complexitatea ei

"Multe sunt minunile lumii,
Dar nimic nu e mai minunat decât omul."

Sofocles – Antigona

Ființa umană, dintre toate viețuitoarele care coexistă în lume, este singura care nu și-a încheiat evoluția. Ea este într-o permanentă devenire, iar când afirmăm asta nu avem în vedere doar procesele și fenomenele biologice care se petrec în corpul său. Raportându-ne doar la asta nu ne-am deosebi cu nimic de regnul animal, ca definiție. Complexitatea ființei umane derivă din faptul că ea se transformă, din punct de vedere calitativ. Ea urmărește devenirea, urmărește desăvârșirea. Omul nu se naște om, ci devine om.

Este semnificativă, în acest sens, povestea celor două fetițe, Amala și Camala, din Mindrapore (India), care, imediat după naștere, au fost abandonate la liziera unei păduri și unde, întâmplarea face ca ele să fi fost descoperite de o haită de lupi și care, tot din întâmplare, nu le-a mâncat, ci le-a crescut până pe la cinci-șase ani. Cele două fetițe au deprins în totalitate comportamentul familiei adoptive. La recuperarea lor, prin experiment, specialiști în antropologie au încercat să se edifice asupra nivelului formării lor ca oameni. Surpriza a fost imensă, când, puse în fața a două farfurii cu mâncare, lângă care se găseau tacâmurile necesare, fetițele s-au deplasat ca patrupedele până la locul unde era plasată hrana și au început să mănânce asemeni canidelor, lipăind, fără să se folosească de tacâmuri. Concluzia la care au ajuns antropologii n-a putut fi decât crunta realitate, anume că omul, fără compania semenilor și fără educația lor, nu este om. În asta constă frumusețea ființei umane, că ea poate fi și om, și animal, în același timp.

Tocmai de aceea, Sofocle afirma că "nimic nu-i mai minunat decât omul". Ciudat este că termenul pe care-l folosește Sofocle, pentru a reda minunăția ființei umane – deinos, are o dublă semnificație. Pe de o parte, el înseamnă minunat, extraordinar de, fantastic, uimitor, magnific, pe de altă parte, același termen are conotații negative, însemnând înfricoșător, groaznic, terifiant, îngrozitor, înfiorător. Același termen, spune Anton Dumitriu, în volumul său Homo Universalis, intră în conceptualizarea celor mai mari locuitori ai planetei deinos saures (dinozaurii), adică șopârle înfricoșătoare. Iată, deci, termenul în dubla sa ipostază. Cu alte cuvinte, autorul de mai sus nu face altceva decât să ne reamintească că în om pot coexista cele două naturi ce compun ființa umană, una minunată și alta înfiorătoare. Omul poate fi minunat, dar poate fi și înfricoșător, înfiorător, dacă nu-și educă, nu-și cultivă calitățile pe care le are.

Acest lucru se poate întâmpla atât în mod formal, într-o instituție, în cadrul unor activități organizate și supravegheate de un instructor, magistru, profesor, cât și informal sau nonformal, într-un mediu liber de constrângeri oficiale, dar prin socializare cu semenii. Pe de altă parte, educația e cronofagă, e ca evoluția biologică, devoratoare de timp. Ea nu se poate transmite decât în timp și prin timp. Timpul, la rându-i, trebuie să-și păstreze coordonatele de echilibru pentru a fi util. Abuzul de timp nu e fecund în educația omului. Pe bună dreptate, vorbeau anticii de faptul că totul trebuie făcut cu măsură: "Fă totul cu măsură!". Aceeași idee o susține și Miron Ionescu, în volumul său Instrucție și educație, atunci când afirmă că "Nu trebuie pierdut din vedere echilibrul care se impune asigurat între timpul de muncă și timpul liber".

Trăind și educându-te în societate, trebuie să-i respecți rigorile, trebuie să-i sacrifici o parte a bugetului tău de timp. Sigur că toate sacrificiile se înfăptuiesc pentru formarea și educarea personalității, pentru satisfacerea complexității structurale a ființei umane. De aceea, o parte a bugetului de timp trebuie folosit în mod organizat, planificat, supravegheat, ca societatea să se asigure că investiția pe care o face în persoană are dublu impact - social și personal - și are o finalitate anticipată în linii mari. Apoi, restul de timp rămas la dispoziția fiecăruia, uzual numit timp liber, are și el importanța sa pentru formarea personalității. Timpul activităților formale e adesea asociat cu stereotipia, cu rutina, și poate deveni plictisitor dacă nu se corelează cu cel liber. În acest buget de timp, creația personală, ideile novatoare sunt sacrificate pe altarul rutinei și al utilului. Despre un loc de manifestare pentru ele se poate vorbi în timpul liber. Aici faci ceea ce-ți place și nu ceea ce trebuie. Copilul, de aceea găsește mult mai atractiv și provocator timpul său nonformal. În timpul său liber, nu se teme că greșește, nu se teme să încerce, nu-i este frică de nereușită, îi sporește încrederea, elaborează strategii de reușită, caută plăcerea în acțiunea întreprinsă, este degajat de emoția supravegherii, inventează și sacrifică scenarii, se automotivează doar pentru a trăi la intensitate maximă finalitatea acțiunilor sale și pentru a atrage respectul celorlalți din grup. Spus altfel, activitățile de timp liber contribuie, în mod decisiv, la educarea personalității tinerilor în formare.

Educația zilelor noastre este într-o perioadă profund reformatoare. Tradiționalismul educativ seamănă, în linii mari, cu aristocrația politică, vrea să-și conserve privilegiile, însă apar curente noi care schimbă paradigma educațională. Astăzi se vorbește tot mai mult de nevoia de timp liber și de educația făcută după o astfel de metodă. Apoi, în același curent se încadrează și alte idei care promovează o educație activă, care pune accentul pe activismul fizic al copilului. Amândouă curentele par să aibă argumente pentru schimbarea felului de a face o altfel de educație. Poate tocmai de la această premisă au plecat și susținătorii curentelor noi în didactică: curentul "educației libere", ai cărui, reprezentanți au fost Maria Montessori și Ellen Key. Acest curent pleca de la ideea că educația trebuie "eliberată de orice constrângere pentru a susține libera dezvoltare a individualității copilului și nonintervenția educatorului, pentru a înăbuși dotarea ereditară a acestuia". Un alt curent care se raportează la formarea deplină a personalității copilului a fost școala activă (reprezentanți Adolphe Ferrière, Ovide Decroly, Célestin Freinet) bazată pe "activismul intelectual și fizic al elevilor și pe valorificarea experiențelor acestora din viața cotidiană". Iată, așadar, cât de complexă este ființa umană și cât de fine trebuie să fie resorturile care contribuie, unitar, la dezvoltarea personalității copilului.

Prof. dr. Ioan Pop,
director al Școlii Gimnaziale "Alexandru Ivasiuc" – Baia Mare

Bibliografie
Pitagora, Legile morale și politice, traducere Anca Pintea, Editura Antet, Prahova
Ionescu, M., 2003, Instrucție și educație, paradigme, strategii, orientări, model. Editura Garamond, Cluj-Napoca

Articole similare

Informare

Acesta este website-ul oficial al Școlii Gimnaziale "Alexandru Ivasiuc".

Toate materialele și fișierele grafice de pe acest website sunt protejate de legea drepturilor de autor, cu modificările și completările ulterioare, și nu pot fi reproduse fără acordul expres al Școlii Gimnaziale "Alexandru Ivasiuc".

Orarul școlii